Există opere ale omului care rămân pe hartă doar în amintiri și Drumul Széchenyi e una dintre ele: o șosea de peste 120 km, săpată în stânca Cazanelor, construită ca antidot la pericolele navigației pe Dunăre și azi scufundată sub lacul Porțile de Fier.
Un drum între modernitate și uitare
Inițiativa aparține contelui István Széchenyi, care, în fața cataractelor din Defileu, a preferat o soluție pragmatică și în 1834 a demarat un șantier masiv. Sub conducerea inginerului Pál Vásárhelyi, mii de muncitori, pietrari, zidari și echipe aduse cu utilaje englezești, au spart rocile cu pulbere, au construit parapete și ziduri, iar șoseaua avea circa șase metri lățime și a fost dată în circulație în 1837. Mărturiile vremii ilustrează riscul navigației, transportatorul József Ábrahám descria porțiunea ca având adesea o lățime de 20–30 de stânjeni, iar istoricul Aron Densușianu o numea «o capodoperă» a ingineriei antice.
Proiectul nu a fost doar tehnic, ci și cultural, Széchenyi își propusese să integreze regiunile în marile rute economice europene. Ironia istoriei este că marile lucrări hidrotehnice din anii 1964–1972, barajul, hidrocentrala Gura Văii, ecluzele și lacul de acumulare, întins pe aproximativ 130 km, au înălțat nivelul apei cu până la 30 m și au înghițit porțiuni semnificative din aceste drumuri istorice. Astăzi rămâne întrebarea: ce păstrăm din memoria tehnică a Dunării în fața unei modernizări care redesenează atât peisajul fizic, cât și memoria colectivă?
