Sursă foto: Social Media
O bibliotecă nu este doar o clădire cu rafturi — e o arhitectură a memoriei care îți spune ce a considerat un stat demn de păstrat.
Istoria succintă: Rădăcinile Bibliotecii Naționale pornesc din Biblioteca Colegiului Sf. Sava, înființată în 1831, iar prevederile Regulamentului Organic și ale lui Petrache Poenaru (1833) instituiau deja mecanisme de subvenție și depozit legal. Sala de lectură s-a deschis în 1838 cu 10.000 de volume; primele cataloage au apărut în 1836–1847. Reorganizarea din 1859, semnată de Laurian, Bolliac, Winterhalder și Aristia, a aliniat instituția la biblioteconomia modernă.
Secolele XX–XXI: Decretul din 1901 a transferat fondurile la Academia Română; funcțiile naționale — bibliografie, depozit legal, asistența metodologică — au revenit treptat și au culminat cu reînființarea Bibliotecii Centrale de Stat în 1955 și deschiderea publică din 23 august 1956 (41.959 de unități). Sediul Palatului Burselor (din 1957) a servit până la mutarea în noul imobil de pe Bulevardul Unirii, inaugurat în 2011 și deschis publicului în 2012.
Funcțiile istorice — depozit legal, catalogare centrală, rezerve naționale — rămân esențiale, dar instituția și-a diversificat serviciile: restaurare, centre metodologice, schimburi internaționale și programe digitale. Citat relevant: ‘Biblioteca Centrală de Stat este nu numai o instituție de conservare, ci și un for național de informare și documentare’. În termeni practici, Biblioteca Centrală de Stat nu se limitează la conservarea cărților: ea oferă informații, documentare și resurse pentru cercetare, educație și identitate culturală.
