Sursă foto: Social Media
Un act diplomatic a făcut mai mult decât voința internă: a transformat două principate într-un proiect politic european.
Context european și norocul Crimeei
Conflictul Crimeei (1853–1856) a readus Principatele dunărene în centrul intereselor europene. Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1856, a limitat influența rusă și a introdus garanția colectivă a Marilor Puteri asupra Moldovei și Țării Românești. „A fost o șansă unică în condițiile în care occidentalii doreau organizarea unei bariere în fața expansionismului rus”, observa Iulian Nechifor.
Convenția de la Paris 1858
Pe 19 august 1858 a fost semnată Convenția pentru organizarea Principatelor Dunărene, actul care a stabilizat cadrul juridic. Convenția avea 44 de articole: art. 1 prevedea unire parțială, art. 2 garanta autonomia sub suzeranitatea otomană, iar art. 3 descria alegerea domnitorilor, fără a interzice explicit ca aceeași persoană să guverneze ambele principate. La articolele 27, 38 și 42–44 se reglementau comisiile, Înalta Curte comună și armata. Semnatarii: Anglia, Franța, Prusia, Sardinia, Imperiul Otoman, Rusia și Imperiul Habsburgic.
Cum au speculat românii oportunitatea
Patrioții români au folosit divanurile ad-hoc și lacunele convenției: în ianuarie 1859 dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a finalizat procesul politic. După cum notează Florin Constantiniu, „statutul internațional al Moldovei și al Țării Românești a devenit o problemă a echilibrului european”, nu doar rezultatul voinței locale.
Semnatarii și consecințele
Decizia Marilor Puteri, motivată strategic — în special de calculele lui Napoleon III și de frica unei avansări ruse, a creat cadrul care a permis apoi consolidarea instituțiilor și, în cele din urmă, independența din 1877. Actul de naștere al statului român modern rămâne, astfel, un produs mixt al diplomației internaționale și al politicii interne românești.
