Sursă foto: Social Media
Sandro Mazzola a plecat la 83 de ani — și odată cu el s-a mai stins o voce din epoca care a transformat Inter Milano într-un etalon european. Nu e doar vorba de trofee: Mazzola a fost axul unui sistem, un jucător care a făcut din presiunea de a purta numele Valentino o forță motrice.
Debutul la Inter, pe 10 iunie 1961 contra lui Juventus, a deschis o perioadă de 17 ani în care Mazzola a câștigat patru scudetti și două Cupe ale Campionilor sub Helenio Herrera. „La Grande Inter” a dominat Europa la mijlocul anilor ’60; Mazzola a fost decisiv în primele două finale europene și a marcat chiar și în a treia. În anii ’70 a preluat banderola de căpitan, a cucerit din nou titlul în 1970/71 și s-a retras în 1977, lăsând în urmă un model ofensiv inteligent și versatil.
Pentru Italia a strâns 70 de selecții și 22 de goluri, a făcut parte din echipa campioană europeană din 1968 și a jucat finala CM 1970 — unde experimentul «staffetta» cu Gianni Rivera a rămas o lecție de selecționerism. A fost votat al doilea la Balonul de Aur în 1971, în urma lui Johan Cruyff. După retragere, a continuat să modeleze fotbalul din birouri și din studiourile TV: director sportiv la Inter (1995–1999) și Torino (2000–2003) și comentator în marile triumfuri ale Italiei.
Moartea lui Mazzola nu rescrie istoria, dar redesenează raportul dintre memorie și legendă: rămâne un reper al eleganței ofensiv‑tactice și o punte între epoci.
