Strâmtoarea Ormuz a fost descrisă ca „pilonul noii ordini de securitate a Iranului”. Însă paradoxul este clar: pe măsură ce Teheranul transformă constant această amenințare într-o armă politică, eficacitatea ei scade.
Parlamentarul Mohammad Bagher Ghalibaf avertizează că «Dacă oamenii suferă de foame, nu există reziliență»; președintele Masoud Pezeshkian spune: «Războiul trebuie să se încheie la un moment dat». Hamid Asefi sintetizează riscul: «o amenințare repetată constant se transformă din mijloc de descurajare într-un obicei politic».
Datele Kpler arată că, între 1 și 19 august, 112 petroliere au traversat strâmtoarea, aproximativ 79% pe rute neconfirmate, 19% pe ruta nordică preferată de Iran și 2% prin Oman. Chris Wright a vorbit despre peste 15 milioane de barili transferați, dar majoritatea monitorilor estimează în jur de 6 milioane de barili pe zi. Iran a întocmit o listă neagră cu aproximativ 48 de nave.
Analiza lui Hamid Paktinat arată că gazele și conductele pe care le dezvoltă statele din Golful Persic vor reduce semnificativ dependența de Strâmtoare: Arabia Saudită de la 70% la 15%, EAU de la 50% la 15%, Irak de la 100% la 30%, etc. În paralel, SUA încearcă să lovească economia iraniană în sectoare-cheie (aur, criptomonede, tehnologie, transport maritim, aviație). Concluzia este că Strâmtoarea rămâne o pârghie, dar viitorul său ca atu strategic depinde mai mult de infrastructură și economie decât de retorica militară.
