Negocierile la ONU despre sancțiunile impuse Iranului arată mai puțin ca o dezbatere tehnică și mai mult ca o oglindă a rivalităților globale: cine controlează instrumentele de presiune decide ritmul nonproliferării.
Mecanismul denumit „snapback” reimpune automat sancțiuni dacă un stat membru semnalează o încălcare majoră a obligațiilor Iranului. Spre deosebire de rezoluțiile obișnuite, acest mecanism nu poate fi blocat prin veto în Consiliul de Securitate, fapt care explică disputa juridică și politică din spatele aparentei proceduri tehnice.
Franța, Germania și Regatul Unit au activat snapback în 2025, invocând nerespectarea de către Iran a obligațiilor nucleare. SUA susțin prelungirea sancțiunilor, reprezentanta Jennifer Locetta justificând poziția prin refuzul Iranului de a permite accesul inspectorilor AIEA. Rusia și China, aliați ai Teheranului, au cerut o extindere de șase luni a dispozițiilor de ridicare treptată a sancțiunilor pentru a lăsa loc negocierilor, inițiativă respinsă. După cum a sintetizat ambasadorul rus Vasili Nebenzia, „Federaţia Rusă respinge ferm încercările de a manipula autoritatea Consiliului pentru o reglare de conturi politice cu Teheranul.”
Rezoluțiile 1737 și 2231 nu au oprit procesul de îmbogățire a uraniului, iar Consiliul se reunește la fiecare 90 de zile pentru a reevalua dosarul. Disputa nu e doar juridică: ea influențează credibilitatea ONU, riscul proliferării și, pe termen scurt, stabilitatea piețelor energetice.
AIEA a criticat Iranul și a sesizat Consiliul, dar soluția rămâne politică. Fără consens între marile puteri, instrumentele de presiune riscă fie să fie subminate, fie să escaladeze tensiunile regionale.
